Politica nu începe în sufletul individului, ci în
spațiul dintre oameni – acolo unde apariția celuilalt ne obligă la
responsabilitate, la dialog, la recunoaștere mutuală. Democrația nu se naște în
constituții. Ea se naște în piețe, pe trotuare, în parcări, pe străzile pe care
pașii tuturor – rezidenți sau vizitatori – au aceeași legitimitate. A organiza
un spațiu public înseamnă, prin urmare, a face o declarație politică. A spune
cine este binevenit și cine nu. A defini cine aparține și cine este exclus. A
alege între deschidere și închidere. Între ospitalitate și fortăreață. De
exemplu, modul în care un sector al Bucureștiului – Sectorul 3, administrat de
Robert Negoiță – își gestionează parcările, trotuarele și accesul public nu
este o chestiune tehnică. Este o chestiune ontologică: ce fel de comunitate
politică vrem să fim?
Proiectul european – dincolo de piața unică, de moneda
comună și de acquis-ul comunitar – este, în esența lui, un proiect
despre spațiul comun. De la Paris la Berlin, de la Roma la Madrid, capitalele
europene au construit, de-a lungul deceniilor, o gramatică a spațiului public
fondată pe câteva principii: a) accesibilitatea universală – spațiul
public aparține tuturor, nu doar celor care locuiesc acolo; b) transparența
normativă – regulile sunt clare, publice, previzibile; c) proporționalitatea– sancțiunile sunt corelate cu gravitatea faptei, iar dreptul la apărare este
garantat; d) egalitatea de tratament – niciun individ nu este
privilegiat sau penalizat pe baza statutului său de rezident sau de străin; e) ospitalitatea
structurală – orașul nu tolerează pur și simplu prezența celuilalt, ci o
facilitează. Aceste principii nu sunt simple reglementări urbanistice. Ele sunt
expresia unei viziuni antropologice. Omul este o ființă a întâlnirii, iar
orașul este scena acestei întâlniri. Jacques Derrida ar spune că ospitalitatea
nu este un act de generozitate al gazdei, ci condiția de posibilitate a eticii
însăși. Sectorul unui oraș european – în speță Sectorul 3 – care nu primește,
nu este doar neglijent – este, în sens profund, ne-etic.
Prin sistemul de parcare al Sectorului 3, spațiul
public suferă o mutație de sens. Parcarea vizitatorilor – acel gest elementar
prin care un oraș spune „ești binevenit” – nu mai este un drept facilitat,
ci un obstacol de parcurs. Absența unor zone dedicate vizitatorilor, combinată
cu multiplicarea amenajărilor destinate exclusiv rezidenților, produce ceea ce
filosofia politică numește excludere structurală: nu ești interzis explicit,
dar ești făcut să simți că nu-ți aparține acest loc. Este vorba despre ceea ce
Michel Foucault ar fi recunoscut ca o formă subtilă de „guvernamentalitate:
puterea nu se exercită prin interdicție directă, ci prin arhitectura
posibilului. Nu ți se spune „nu ai voie”, ți se construiește un mediu în
care prezența ta devine incomodă, costisitoare, riscantă. Dar poate cea mai
gravă disonanță dintre valorile europene și realitatea Sectorului 3 nu ține de
parcări, ci de modul în care se aplică sancțiunile. Semnalări între persoane,
intervenții rapide, ridicări de vehicule – toate acestea contribuie la crearea
unui climat pe care Pierre Bourdieu l-ar numi de „violență simbolică”. O
violență care nu lovește corpul, ci sensul de siguranță, de apartenență și de
demnitate al individului. Unde sunt garanțiile elementare? Dreptul de a fi
audiat înainte de sancțiune? Recursul efectiv? Accesul la informație?
Principiile statului de drept nu sunt opțiuni administrative – sunt fundamentul
contractului social. Slăbirea lor, chiar și la nivel local, chiar și
„doar” în legătură cu parcările, constituie în Sectorul 3 al Capitalei o
erodare a democrației la rădăcină. Căci democrația nu moare niciodată prin proclamații
solemne. Ea moare prin detalii. Prin bariera care se ridică fără avertisment,
prin amenda care vine fără explicație, prin regula locală pe care vizitatorul
nu o cunoaște, dar toți sunt pedepsiți că nu o respectă.
Imaginea pe care o dă Sectorul 3 despre calitatea
democrației românești este înfricoșătoare. Dacă spațiul public este privatizat
de facto – transformat în proprietate implicită a rezidenților – , dacă
regulile sunt opace și aplicate arbitrar, dacă vizitatorii sunt tratați ca intruși
într-un loc care ar trebui să fie al tuturor, atunci nu mai vorbim despre o
problemă urbanistică. Vorbim despre o criză a spațiului democratic. Habermas ar
recunoaște în Sectorul 3 un simptom al ceea ce el numea „colonizarea lumii
trăite de către sistem”. Momentul în care logica birocratică și cea a puterii
locale înlocuiesc logica comunicării libere și a drepturilor egale. Trotuarul
nu mai este un loc de trecere – devine un teritoriu contestat. Parcarea nu mai
este un serviciu public – devine un instrument de control.
Sectorul 3 întunecă imaginea Bucureștiului pentru cel
care vizitează România. O capitală europeană – și Bucureștiul pretinde acest
statut – nu poate trata ospitalitatea ca pe o favoare pe care o acordă sau o
retrage după bunul plac. Ospitalitatea urbană este o obligație structurală. Ea
trebuie înscrisă în planuri urbanistice, în regimul juridic al parcărilor, în
semnalizarea străzilor, în atitudinea instituțiilor. „Ospitalitatea
urbană”, inexistentă în Sectorul 3 – este o cerință politică. Fără
ospitalitate, orașul încetează să mai fie „polis” – comunitate politică – și
devine „castrum” – fortăreață, garnizoană, spațiu al controlului. Există o
frază atribuită lui Winston Churchill: „Noi modelăm clădirile, și apoi
clădirile ne modelează pe noi.” Ea poate fi extinsă: noi modelăm orașele,
și apoi orașele ne modelează democrația. Un Sector 3 care închide, care
sancționează fără transparență, care discriminează implicit nu este doar un
eșec urbanistic. Este un simptom al unei democrații care nu și-a asumat pe
deplin propriile principii. Este dovada că, deși România este stat membru al
Uniunii Europene, valorile europene nu au pătruns încă în capilarele vieții
cotidiene – acolo unde cetățeanul nu citează tratate, ci caută un loc de parcare.
Vorba primarului Robert Negoiță: „Doamne-ajută!”