Autor: Daria Gușă
Săptămâna trecută s-a anunțat în cadrul Summitului de Energie de la Atena că administrația Trump sprijină în totalitate completarea Coridorului Vertical de Gaze, un proiect românesc al Transgaz, propus din 2016 de directorul Ion Sterian. Mai mult decât atât, Joshua Volz, trimisul special pentru integrarea energetică globală din cadrul Departamentului pentru Energie al SUA, a declarat că „succesul Coridorului Vertical ar putea fi mai important decât NATO, după cum estimează persoane din administrația Trump”. La un an de la cea de-a doua inaugurare a lui Donald Trump, România a fost până acum menționată de elita politică americană ori ca exemplul reprezentativ de stat european unde nu mai există democrație sau libertate de exprimare, ori ca stat ce ar trebui să uite de susținerea militară americană pe care ni s-a spus să ne bazăm. În rest, România a lipsit în mod evident de pe agenda SUA, fiind menționată doar în trecere și din complezență. O astfel de declarație este evident importantă, fiind prima veste într-adevăr bună pentru relevanța geopolitică regională a României din ultimii ani.
Coridorul Vertical conectează terminalele de GNL din Grecia (unde se negociază în momentul de față un acord pe 20 de ani cu SUA), rețeaua bulgară, infrastructura de transport din România (Transgaz), Moldova, Ucraina, Ungaria și Slovacia, potențial și mai departe către Austria și Europa Centrală. Astfel creează o axă Nord–Sud care rupe vechea logică Est–Vest dominată de Rusia. În contextul deciziei luate de Bruxelles a elimina complet gazele naturale și petrolul rusesc, România poate acționa pragmatic și culege din roadele acestor impuneri dăunătoare economiilor altor state UE. Istoric, în ciuda eforturilor unora de la vârful companiilor energetice românești, România a fost tratată în principal ca piață de consum și actor secundar în infrastructura de tranzit energetic. Coridorul vertical poate transforma România în principalul hub regional de tranzit de gaz, iar de aici pot reieși și pârghii logistice asupra securității energetice a vecinilor, putere de negociere în relația cu Bruxelles-ul, și relevanță strategică pentru SUA și aliații NATO. Asta pe lângă evidentele beneficii economice, adică venituri constante și atractivitate pentru investițiile industriale externe (energia devine mai sigură și mai predictibilă).
În afara acestui proiect, relevanța geopolitică a României rămâne în mare măsură blocată de propria poziționare periferică în cadrul UE. Bucureștiul este integrat formal în structurile europene, dar nu este lăsat să joace un rol de inițiativă strategică, nu este nici măcar tratat ca actor geopolitic independent. Marile proiecte de conectivitate, industrializare sau autonomie strategică se decid fără România, iar contribuția românească în peisajul geopolitic european rămâne una pasivă, de implementare, nu de modelare.
Spre exemplu, axele energetice principale ale UE au fost desenate în Vest și Nord până acum, nu pe flancul estic-sudic. Până și după începutul războiului din Ucraina, când Bruxelles-ul a pus pe tapet necesitatea unei infrastructuri de gaze independente de interesele rusești, investițiile au prioritizat interconectări Germania–Norvegia și hub-urile de GNL în Olanda, Belgia, Germania. România a fost întotdeauna tratată ca piață secundară, nu ca nod strategic. Când ne uităm la politica industrială europeană și la subvențiile pentru industrii strategice (baterii, semiconductori, hidrogen), marile proiecte IPCEI (Important Projects of Common European Interest) au fost concentrate în Vest, în Germania, Franța, Italia, Spania, România fiind folosită doar drept consumator sau pentru forță de muncă. Când vorbim de rute comerciale și logistice, UE prioritizează întotdeauna Marea Mediterană, România fiind slab integrată ca hub logistic. Iar vecinătatea noastră cu Ucraina nu a adus beneficii nici din punct de vedere militar. Și atunci când vine vorba de proiectele europene de apărare, centrele de comandă, cercetare și dezvoltare sunt în Franța, Germania, Italia. România este în principal degrabă teritoriu de desfășurare militară NATO, care se împrumută pentru a cumpăra armament și genera profituri complexelor militaro-industriale din Vestul Europei.
În acest peisaj de marginalitate structurală, Coridorul Vertical de Gaze iese în evidență ca fiind, probabil, singurul proiect strategic major din ultimii ani care poate oferi României șansa unui câștig geopolitic real și a unui rol de jucător regional. Coridorul Vertical de Gaze poate fi începutul unei repoziționări strategice a României, dar doar dacă este însoțit de un pachet coerent de inițiative energetice, logistice și diplomatice. Aici putem include multe propuneri realiste și complementare, care ar putea fi realizate și în condițiile dependenței politice ale liderilor noștri de astăzi: dezvoltarea unui hub energetic la Marea Neagră care să integreze producția offshore, tranzitul regional și formarea unui preț de referință pentru Europa de Est; extinderea axei Nord–Sud către un coridor energetic multifuncțional care să includă, pe termen mediu, și hidrogenul și interconectările electrice; transformarea portului Constanța și a axei Dunării într-un coridor logistic strategic pentru comerțul cu Caucazul, Asia Centrală și, în mod crucial, pentru contractele semnificative ce vor veni pentru reconstrucția Ucrainei; inițierea unei platforme regionale de securitate energetică pentru Europa de Sud-Est, care să coordoneze stocuri, fluxuri și protecția infrastructurii critice; dezvoltarea unor clustere industriale legate de energie și infrastructură critică, capabile să capteze valoare adăugată strategică, nu doar tranzitul; și, în fine, lansarea unei inițiative diplomatice la Marea Neagră care să repoziționeze România ca interfață între UE și spațiul pontic într-o arhitectură regională post-conflict. Fără o astfel de masă critică de proiecte complementare, infrastructura energetică riscă să reproducă vechiul tipar de putere; cu ele, însă, coridorul vertical poate deveni nucleul unei repoziționări geopolitice reale a României. Tocmai de aceea miza nu este doar energetică, ci existențial-geopolitică: fie liderii României se hotărăsc să se apuce de negocieri și diplomație și să construiască influență în jurul acestui proiect, fie rămânem simplu teritoriu de tranzit și piață de consum într-o Uniune Europeană în restructurare.