Ziua de 24 ianuarie rămâne în istoria românilor ca momentul în care s-a realizat Unirea Principatelor Române, în anul 1859, imediat după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Țării Românești.
Mica Unire – primul pas spre Marea Unire din 1918
Unirea din 1859 nu a fost doar o victorie pentru români, ci și un exemplu deosebit de diplomație și strategie politică. Fiecare etapă, de la consultările ad-hoc până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor unic, a fost marcată de negocieri încărcate de tensiune și compromisuri.
Unirea Principatelor Române, cunoscută și sub denumirea de Mica Unire (în contrast cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), a reprezentat unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un principat unitar.
La mijlocul secolului al XIX-lea, destinul principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii. Situația a suferit o schimbare în urma războiului Crimeei, desfășurat între 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, incluzând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
După terminarea războiului, Tratatul de Pace de la Paris din 1856 a adus decizii care au impactat principatele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i s-au atașat trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad.
În cadrul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857, Marile Puteri au acordat acestora dreptul de a organiza un „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) pentru Unire. În acest scop, au fost create adunări Ad-hoc, în care s-au discutat alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care aveau rolul de a decide organizarea politică și socială a țărilor române.
Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au votat „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, susținut de Imperiul Otoman, care îi promisese domnia în cazul în care Unirea nu se realiza, a falsificat listele electorale pentru reprezentarea în divanul Ad-hoc. Din întâmplare, Vogoride s-a destăinuit prin scrisori fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles. Această descoperire a generat scandaluri atât printre români, cât și la nivel european. Marile Puteri au rupt relațiile cu Imperiul Otoman, iar alegerile falsificate au fost astfel anulate.
În toamna anului 1857, în urma unor noi alegeri, toți membrii s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit diverse prevederi privind principatele române, dintre care cea mai importantă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, acestea rămânând sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.
Unirea propusă s-a dovedit a fi mai degrabă formală, cele două principate având în continuare majoritatea funcțiilor separate, ca înainte, având doar câteva aspecte comune, precum o Comisie Centrală la Focșani, echivalentul unui Parlament de dimensiuni reduse, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele au rămas aceleași, la București și Iași, iar domnitorii erau intenționați să fie diferiți.
În anul următor, între 5/17 ianuarie 1859, au avut loc alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost ales Alexandru Ioan Cuza. O săptămână mai târziu, pe 12/24 ianuarie 1859, s-au desfășurat alegeri și la București, iar având în vedere că Marile Puteri nu stipulau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.
Pusă în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să se confrunte cu două principate conduse de același domnitor.
Marele merite al lui Cuza au fost recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, el a pus bazele unui stat român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, în 1866, când a fost adoptată prima constituție. VIDEO: FB/Visit Brașov România